Scrierea la oră târzie, cu o atitudine sobră și serioasă, are o anumită nuanță tristă. Iminent. Ca și singurătatea. Și singurătatea are o nuanță tristă, iminentă. Intrinsecă. Stau cu mâinile așezate pe birou într-o atitudine pioasă și mă gândesc la aceste cuvinte care vin spre mine din noapte cu o anumită purtătoare dureroasă, ușor lacrimogenă. Atenție! Nu interpretați greșit, sentimental – banal, commercial – ieftin! Nu despre asta este vorba! Doream să spun că durerea și tristețea sunt purtătoare de comunicare. Dar nu e vorba de o durere anume, sau de O tristețe Anume. NU! E vorba de una în modul. Una matriceală. Astăzi ar fi fost ziua mamei mele. Dar mama mea a trecut demult Dincolo de Râu. Deci nu mai este ziua ei. Și-atunci de ce este această amintire în mine? Pentru că nu-mi aduc aminte ca, mie, vreodată, ca și prunc, să-mi fie vreodată vreodată prezentă această zi a mamei mele în gândire. Mama exista permanent. Fără nici o zi de excepție! Asta fără să o facă mai mult sau mai puțin iubită. Deși a avut și ea în mine perioada ei de glorie, mai ales în antiteză cu sentimentele repulsive vis-à-vis de bețivul din tatăl meu. Nici în ziua de azi nu-i iubesc mai mult pe bețivi. Dimpotrivă. A devenit un sentiment visceral de respingere. Căci acest păcat mortal al tatălui meu a dus de râpă familia noastră. Și acest fapt nu poate fi nici uitat, nici iertat. Care este partea bună a medaliei? Aceea că nu voi putea ajunge niciodată un alcoholic. Dacă putem vorbi în acest context de un revers al medaliei. Am uitat să îmi iau lapte astăzi. Nu ar fi fost rău să am un litru de lapte acum.