o poezie pe care am scris-o acum mai bine de 40 de ani

pătrunsă ca o săgeată mi-ai făcut să-mi sîngereze inima și să-mi plesnească arterele iubirii. ea s-a desprins și-n locul vidului dintre noi ai intrat ca un orizont îndepărtat și misterios noi ne-am agățat unul de altul la început cu disperare, apoi cu melancolie și la sfîrșit doar regretînd amintirile anoste. tu, asemeni unei zîne ce-n basmul bunicii l-a cucerit pe făt-frumos, m-ai atins și m-ai transformat, cu sărutul vrăjit în lumina ochilor tăi. Acum, eu îți luminez calea și tu cauți cioburile sufletului meu spre-a mă-nplini în liniște și ataraxie

thea

 

... nesăbuință ...

ți-am dat toamna ca o boabă de strugure otrăvit cu trupul meu despletit
ți-am dat din trupul meu desfrânat o secundă și-o pleoapă
ți-am dat din mine drumul ca un sens giratoriu
să n-ai unde te duce
să n-ai unde iubi
să n-ai unde-nflori
decât umbră în umbra mea

țipam de orgoliu și desfrânat plângeam de tine trup despicat de lacrima tăcerii rupte din lumina blândă a ochilor aproape închiși
și oriunde plecam
și oriunde veneam
înfloreai pe terasă în chip de femeie
te mângâiam printre gene și tu te întorceai la ochiul meu spart
în ridul dureros
în trup de fluture
în iz de cireașă amară
ți-am dat totul dar nu am luat nimic
ai rămas pustie de necuprinderea brațelor mele ude de tine

ca într-un gând ciudat în care te oprești să guști cu mireasma îngerului căzut din rai
ca o boltă senină întoarsă pe dos
ca un trup de femeie rodit pe dinăuntru
ca o pasăre necuprinsă de atîta zbor

ți-am dat de dat dar nu am luat nimic cu mine
ai luat de luat dar n-ai rodit din sânul tău rodire

un vis ciudat îmi sărută dimineața îmbătrânită la răsărit
cu dorul lui Dumnezeu de nemărginire cuprins


andrei filip
11 ianuarie 2006 – 17 ianuarie 2011
București

eșec

nu am nici o nemărginire aproape să-i arăt ochii tăi întunecați de lacrimile trupului meu scurs pe streașina zilei care tocmai trece

nu mai e nici un drum

nici o potecă să ducă la sufletul tău închis într-un seif putred

nu mai sunt vise
trepte
strigăte de cioburi
de raze
de speranțe deșarte

nu mai suntem noi
ci umbrele
semnele lăsate pe trup
de sărutările
acelor de ceasornic
îmblânzite de foamea
de a fi

nu mai am nici o nemărginire aproape ci numai un gust al eternității de necuprins

andrei filip
bucurești
11 ianuarie 2006 – 18 ianuarie 2011

haiku

de toamnă





o inocentă
lumină pictând frunze
în galben-târziu

atâta dragoste

atâta dragoste și-atâtea cuvinte
înflorite
într-un oraș pustiu și-nghețat

atâta dor și atâta speranță
împletite în brațe răsucite în aer
pe forme amintite

atâta așteptare și atâta cale
bătută cu pașii dorinței
șerpuiți către sensul durerii
cea de toate zilele

încinse
de-a lungul drumului prin copaci înghețați