relativitatea ca spectacol
pe o foiță subțire de răsărit
presar amintiri fărâmate
și-mi fac din ea o țigară subțire
pe care o fumez cu sete
în fața plutonului de execuție
nu a mai rămas nimic de trăit
de spus
de iubit
totul s-a transformat în cenușa imperiului imuabilului timp
în fond nimic nu vine
nu trece
și nici nu rămâne
sunt un punct
dintr-un punct
dintr-un punct
dintre nenumărate puncte
fără nici un fel de identitate
cade cortina peste un spectacol jalnic de geometrie plană
demonstrațiile toate se țin de mâini
și se apleacă reverențios
în fața ultimilor spectatori în viață
spectatorii toți se țin și ei de mâini
și se apleacă triști
în fața geometriei plane
tot ceea ce-am înțeles este relativ
până și teoria relativității poate fi relativă
și se poate curba în dreptul inimii
fumul țigării se disipează lent în fața porții deschise
prin poartă răzbate aceeași lumină orbitoare
pe care o știu de la naștere
numai că acum are un gust
ușor amărui
pe poarta aceasta nu vine nimic
și nu pleacă nimic
mă uit la plutonul ăsta de cuvinte cu armele încărcate îndreptate spre
pieptul meu
și mă cuprinde o tristețe sticloasă de iarnă înțepenită între ramurile unei
iubiri transformate într-o stalactită de lumină
mai trag cu sete un fum din viață și îi fac un semn cu ochiul poemului
poemul se uită la mine rece
și ordonă foc
fix când poarta dă să se închidă
țigara cade pe caldarâm pe jumătate stinsă
din răsărit încă mai iese fumul ultimelor amintiri
poemul ia țigara și trage și el cu sete un fum din aceleași amintiri
poarta se închide pentru o altă eternitate
punct
