tablou uşor întors spre tristețe
când cade cortina prăfuită a înserării
simt rugina zilei depuse pe chipurile obosite
şi nici nu mai ştiu când se face noapte
şi nici nu mai ştiu dacă ceasul măsoară ceva
sau timpului i se scurg şi lui
sensurile
printre cele două indicatoare
care nu au părăsit niciodată cadranul
care stă să-şi puna mâna streaşină la ochi
şi să se îmbete la timpul trecut cu parfumul teilor
nici nu mai ştiu de ce se lasă visul
traversat de noaptea ochilor mei sferici adânc aprinşi
până când se contaminează de atâta noapte
şi nu mai am cum înțelege
de e întuneric înlăuntrul meu
sau în afara mea
şi mă aşez obosit încet
încet lângă cântecul adormit al păsării
ce se odihneşte din când în când pe retina mea
deşi simt zădărnicia
cu care i se măsoară zborul cu acelaşi ceasornic
care bâjbâie în noapte
cu buzele mele arse de cremene sărut măinile pământului
aşteptând să-şi desfacă palmele
şi să aducă o boare de lumină rece
la malul visului meu
în care ninge
întunericul
până la tristețe
@ndrei filip ©onstantin burdușa™
https://poemeleuriasului.blogspot.com/
https://toamnanelinistiimele.blogspot.com/
https://www.buzzsprout.com/1760769
În podcast recită autorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu