poem duminicat
la
capătul tăcerii se întind pânzele de păianjen
ale cuvintelor care-și caută țărmurile
cu
aripile întinse către strigăt
cârduri
pirogravate pe ceruri
dezlegate
la patimi
cu
piepturile absurd de goale
se
reped către marginile hârtiei
care
se întinde cu fiecare val
către
un vis care
nu
mai ajunge
în
portul închis
din
cauza furtunilor de alegații conjugale ale vrăbiilor
care
fac țăndări diminețile retezate
din
rădăcinile visărilor
despicate
de îngerii
deghizați
în cocoși absurd de vitali
fiecare
chemare
țintește
zorii
de
streașina zdrențuită a nopții
până
când luna
își
depune lumina pe jumătate stinsă
la
ultima cutie poștală
de
pe ulița încă închisă
în întunericul
neterminat
mă
închei trist la duminică
și
mă culc înapoi
în
poemul pătat cu vin
la
un colț de păcat
încă
uitat
pe o prispă a perinei
în care te-am așternut drept icoană
la
ultimul iernat
ești
ultimul meu dumicat
de
iubire
închinat
zilei de rostuit liniști
în
fiecare cat al ploii
din
care te țes
poem
duminicat
@ndrei filip ©onstantin burdușa™
în
anul de restrişte 7527 de la facerea lumii
în
luna lui mărțișor în a șaptesprezecea zi
în Ghiroda
https://poemeleuriasului.blogspot.com/
https://toamnanelinistiimele.blogspot.com/
https://burdusas-podcast.podsite.io/
https://www.buzzsprout.com/1760769
Copyright © 2021 ADRIAN CONSTANTIN BURDUȘA™
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu