dis-de-vis
doem
iubesc cu voce tare de pe
prispa zilei
împletind cerul străpuns de
glasul cocoșilor
cu stelele astea sticloase
încălțate cu ger
se aude de departe
urletul strident al
crengilor goale
și eu fumez
amintirea unui acord mut de
pasăre necântătoare
în versuri înmugurite în
brațele mele goale de tine
ce se ridică spre cer
orbecăind în rugăciune
și ele se întorc la mine
binecuvântate
aninate pe respirare și de
frunze
necuvântătoarele mele
suspine
poate
torcând lumină
și se întorc înapoi la mine
și frângerea și strângerea
și curgerea și plângerea
de dincolo de lumina
visului pe care
îl visăm întotdeauna
împreună
dar nu acum
nu acum
e și ceva mărunțiș din
trupul meu tot
te-ai întrebat vreodată
ce-mi rămâne mie după ce
mă iubești
te-ai întrebat
tu amintire întrebătoare
înainte de îmbrăcare în
pași de dantelă
te-ai întrebat
din gângurit de infinit
iubind cu voce tare
poem de frunze moarte
te-am arat cu poemul meu trist
pe-un țărm desculț
cu nisip clepsidral
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu