nostalgie
și nici n-am să trec
cu vederea
moartea ce cade ca o
chiciură
pe ridurile străzii
umede și înghețate
pe sub visurile care
se insinuează leneșe cu mișcări indecise și lascive
este atăt de toamnă și
atât de adânc mă doare
noaptea care se înmoaie în zori agățați cu lacrimile de streașini
ca niște țurțuri infailibili
aud o umbră
o mișcare
o tăcere
și ceața se lipește de
secundarul pendulei
și mai adâncă și mai
compactă
iar câinele mârâie din
nou amenințător și
agonizant
într-o uitare ciudată și prelung monotonă
o altă dimineață se naște
în prag de nesomn
și simt cum oboseala mă
copleșește dulce
ca un călău
pe eșafodul unei așteptări
care nu se mai termină
este atât de toamnă
iubito
încât nostalgia veștedă
s-a sfâșiat de uitare
la colțul iertării
din când în când
mă doare
albastrul veștejit în
patime
din când în când
veșnicia
doare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu