Lecția a douăzecea. Arta seducției la corăbii trecătoare

 

Lecția a douăzecea. Arta seducției la corăbii trecătoare

 

 

 

pun pasul pe piatră

şi pe piatră

rămâne urma nisipului mării risipit

în prezentul care tocmai trecea

mirosind persistent a pași

ca o artă a plămădirii efemerului

din măsura ruptă a eternului

 

tu tresari

 

ating cu respirația întretăiată obrazul tău

şi gura ta răspunde într-o clipită

uitând măsura timpului

care nici măcar nu mai bătea

în retragere

 

tu tresari arcuindu-ți trupul dorinței

 

aştern cuvintele pe hârtie în șiruri excentrice

şi cuvintele se transformă în poem

revenind în imperfectul care tocmai plângea

în interiorul verbelor

care amestecă conjugările

până la sens

întretăind destinele majestuos

 

tu tresari arcuindu-ți trupul dorinței

care coboară în devenirea ta

până la femeie

 

şi femeia şi bărbatul frământând-se

plămădind-se

amuşinându-se

pe când mirosul de pâine coaptă

străbate patimile ostoite

de atâtea urme lăsate pe sufletul pietrei

care-a coborât in umbra rece a mării

să adoarmă

ca o corabie uitată într-un timp care nu caută țărmul

ci cântecul etern al valului

ce trece pentru a rămâne

 

eternul e un efemer ce doarme lângă femeia lui