capătul
cuvintelor
am
ajuns mai întâi la capăt
la
capăt nu era nimeni și nimic
de aceea i-am și spus capăt
nici
măcar eu nu eram
nici
măcar o urmă de vis
luna
risipită pe ger fumega
de-atâta
mister isteric
căci
nimicul nu semăna cu nimic
era
vineri
a
noua vineri
a
noua zi
a
noua moară
a
noua poartă
din
nouă mări
din
nouă munți
din
nouă nopți
din
nouă izvoare țâță de apă curgătoare
la
puterea a noua
totul
rupt
din timp
fără
de nimeni sau nimic
ce
disperare nu era
ce
disperare să nu fii
ce
disperare să nu fie nimic
ba
da
cred că rămăsese o lacrimă muribundă
atârnată de un pendul ruginit
era
o lacrimă cât un strigăt
o
lacrimă cât un strigăt
care
mătura țărmul sărat
și
prelung mirositor
al
capătului la care nimeni nu dorește să ajungă
și-ți
spuneam
judecă-mă
după poemul
din
noaptea din semne
judecă-mă
în curgere
dar
nu rămăseseră decât urmele cuvintelor
pe
poteci de etern
judecă-mă
deci
după
poemul de pe crucea cea de lemn
spuneam
și
tu
nu și
nu și nu
retezai
cuvintele cu scrâșnetul tramvaielor ruginite și muritoare
și
fugeai
pe
puntea lunecoasă de semne
soarele
va fi fost grená
speranța
nu mai locuia demult
între
zidurile cuvintelor
cuvintele
veneau din durerile facerii
purtau
semne
cuvintele
veneau în flux și reflux
purtau
semne din semne muribunde
ele
veneau din largul cerului
cercuindu-mă
încercuindu-mă
încercuind
nenumitele semne ale tăcerii
ale
trecerii
și
ale morții
moartea
însăși era un semn
semnul
de la care începea viața
semnul
trecerii
dar
nu era nici începutul
nici
sfârșitul
ci doar
continuumul poemului care curgea
din
inima mea
de
piatră
@ndrei
filip ©onstantin burdușa™
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu