toamnă de-o viață
vorbesc
albastru închis
poate
cu un pic de mov dizolvat în tăceri izbite cu capul
de
ultra marinul
foarte
adânc
sau
foarte rece
nu-mi
dau seama
mi-au
amorțit cuvintele
- depind acum de punctul de îngheț al pendulei -
cuvintele
rămân agățate între stinghiile gardului
sub care îmbătrânesc
mirosind a zbor
ușor
indecis
șoptit
de
parcă nu ar trebui să deranjez toamna
cea
în formă de deziluzie
vântul
rupe cuvintele care abia mai stau în rădăcinile lor
devine
atât de târziu și-atât de amar
încât
copacii toți se lasă brusc riduri
streașinile
curg
tramvaiele
scrâșnesc din dinți
dau
timpul înapoi la capătul luminii
la
căpătâiul nopții
acolo
unde tăcerile își pierd contururile
nici
nu mai știu de unde încep
și
unde te sfârșești
nu
mai știu dacă sunt mângâierea ta
sau
sărutul din zorii zilei care va veni
nu
sunt culori
nu
sunt dureri
nu
sunt cuvinte potrivite
pentru
neînceperea mea
vorbesc
albastru închis
poate
mov fierbinte
acum
când
se lasă luna pe umerii tăi
așa
sub
forma unei corăbii deschise către întinderea cerului
nu
mă mai pot simți rostit
între
două cratime
un
fel de paranteză închisă la fericire
totul
la puterea sânilor tăi
conturați
gri-albăstrui
ușor
umezi
pe
conturul unui strigăt mut
prins
așa
în efortul ochilor larg închiși
rostuind căderea frunzelor
în așternutul respirărilor cu care ne
învelim inimile
până la dorințele descusute la îngeri
4
septembrie 2020
Ghiroda by late in deep night
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu