Mai jos veți afla poeme
scrise sub licența @ndrei filip ©onstantin burdușa™ . Ele apar
în istoriografia personală datate între 1 octombrie și 31 noiembrie 2020.
Poemele arată astfel:
eu sunt o închipuire a timpului meu
uite așa
timpul meu stând
întins pe spate își închipuie cum
un înger
sau o pasăre
sau ceva
eu sunt ceva
străbate cerul ca o
săgeată
săgeata sunt eu
și pe trupul săgeții
de jur împrejur
sunt scrise poemele
ca niște brățări ale
zilei
știi
zilele sunt niște
fete tinere cărora le plac cuvintele
de jur împrejurul gâturilor
brațelor
picioarelor
tuturor degetelor
afli cuvinte
versuri
poeme
sau tăceri din
cuvinte
uite acum
pe degetul arătător atârnă
o tăcere de un stânjen
pentru cine nu știe
stânjenul este o
unitate de măsură a tristeții
de aceea se și spune
sunt stânjenitor de
trist
înseamnă că tocmai
am parcat pe o tristețe de un stânjen
stau cam înghesuit
aici
între două lacrimi
și țipătul de împerechere al fazanului
am un prieten fazan
dincolo de fereastra timpului meu
nici nu știu ce
caută acolo
cum nici el nu știe
ce caut eu aici
uite
tristețea mea
întinde brațele
de parcă ar fi
brațele tale
de un alb chemător
și este cam de un
stânjen
mă întind pe
stânjenul meu trist
și mă gândesc
la
visul
care tocmai a plecat
de la peronul zilei ce stă să înceapă
este frig până la
noiembrie
toamna a îmbătrânit
repede
stânjenitor de
repede
se poartă galben -
veșted
sau galbenul veșted
poartă la breloc o tristețe
una de aceea banală
ca un gablonț
cuvântul
versul
poemul
devin diviziuni ale
stânjenului
uite
dă-mi de un vers
iubire
sau sărută-mă de un
cuvânt
sau ia poemul ăsta
la tine
poate cumperi un
ceas cu cuc
nu nu mă interesează
ceasul
ci lait-motivul trecerii
esența universului
cunoscut este trecerea
fără trecere aș fi
doar un punct
în același punct
în care tu ai fi un
punct
am putea fi chiar
două puncte unul peste celălalt
sau poate chiar un
punct în același punct
unul stânjenitor de
scurt
atât cât să încapă
în secunda asta
pe care o alintăm
cu cuvântul iubire
pànă la sânge
prea
dimineața curge
invers
în inversul mersului
poate de aceea
cugetul s-a încuiat în cameră
poate de aceea am și
această stare de dejà-vu
impregnată trist și
ciudat în pre-cunoaștere
am priceput demult
că a știi presupune un anume ton trist
un fel de destin
ca și cum un
preaplin ar fi construit la jgheabul fiecărei ore
și ceea ce este
trist
este faptul că deși
știi ce se va întâmpla
nimic nu poate fi
schimbat
pentru că altfel nu
ar mai fi dejâ-vu
altfel ar fi un fel
de glisare pe realitate
ciudat spleen la
4:44
cu siguranță am mai
trăit toate acestea
este un fel de
manierism existențial
viața se face că ne
trăiește uneori
și noi nu știm ce
trăim
cu siguranță nu știm
trăim în permanență
pe marginea mâinelui
care nu vine
niciodată
ne uităm la viață de
pe un peron
ca la un tren de
mare viteză
facem cu mâna unui
sens care circulă cu 300 de km pe oră
în care cineva scrie poemul pe care tocmai îl
citești
stând comod
pe o secundă bezmetică
un fel de soldat
universal total nepregătit
singurătatea are întotdeauna o latură tristă
căci unde nu există
frică nu există nici curaj
unde nu există
tristețe nu există nici fericire
suntem niște marionete ale dualității
învață să scrii
învață să scrii - spunea Măicuța cu zâmbetul ei
de icoană
pentru care scriu de
o mie de poeme
tot învăț să scriu
din mine nu rămâne
decât trecerea
singurul loc în care
toți oamenii au statut egal
scriu cu 30 de
kilometri pe secundă
iubesc cu 30 de kilometri
pe secundă
adorm regret respir
citesc
totul în același
ritm
ți-am spus că totul
se întâmplă și fără să fiu
și fără să fii
dar sensul îl dă
chiar fiirea
căci apa nu poate fi
rece decât dacă picioarele mele calcă pe pietrele
verzui și lunecoase
căci pădurea nu
poate fi pădure
dacă nu am dormit în
iarba înaltă cu miros de usturoi sălbatic
căci mâine îmi vei
spune că mă iubești
și vei sorbi
cuvintele mele reci ca apa din izvorul dimineții de duminică
uite
adorm acum pentru a secunda oară
trec astfel într-o altă realitate
care miroase a tine
până la tăcere
nu Noe e personajul
principal
ci Arca
iubirea nu are
nevoie de cuvinte
are nevoie de senin
am deschis o fereastră în piatră
și o toamnă-n sărut
și tu n-ai sâ vii
și eu n-am să vin
e oare
prea puțin sau prea mult
rămân dintr-o moarte
o viață de lut
melancolie
aș prefera să nu
fumezi
spuse îngerul
zău
aș prefera să nu
fumezi
îți face rău
și apoi chiar nu ai
vrea ca raiul
să duhnească a tutun
știi foarte bine cât
de urât miros camerele în care se fumează
spuse îngerul
căpătând mirosul tău
mi se face și somn
îmi vine să adorm în
secunda aceasta
în care m-ai închis
uite că nu mai fumez
aș bea ceva
uite că lumea se
întoarce în crisalidă
și stă să ningă
și nici nu mi-am
însemnat săruturile
nici nu ți-am adunat mângâierile
habar nu am unde mi-a fost capul
așa
Vivaldi nu mi-a
sunat niciodatâ atât de trist
oare de ce este atât
de frig înlâuntrul singurătății
la închiderea porții
cerului
sensurile își
deschid aripile
dar eu nu am mai
bâut cafea
de mai multe vise
aproape că îmi
desenez pașii pe caldarâm
în formă de zbor
aș fi putut să mă
înec în adâncul curgerii
sunt ceea ce sunt
mă adun din cuvinte
aș putea spune că sunt fiul rătăcitor
dar sunt numai un
poem neterminat
deci
iartă-mă îngere
că am pășit pe trecutul tău
sunt doar colbul zilei care s-a pierdut
din mine
nu mai rămâne nimic
poate doar sărutul ei
care tocmai a înflorit
ca o toamnă
mirosind a melancolie
@ndrei filip ©onstantin burdușa™
29 octombrie 2020
Bucharest by midnight
second hand
dau dragostea cu
totul la pachet
îmbrățișări mai am
de-un pol și-o teamă
și dă durerea aia
mai încet
că îmi plezneste
cerul de sub geană
închiriez
o toamnă
dau
dorul la juma’ de preț
mai
am și un sărut cu trist de doamnă
vând
și tăcerea-n versuri
pe caiet
și dorul-l dau că
uite stă să cearnă
mai vând poeme la
bucată sau comandă
pot și iubiri să
scriu ca-ntr-un delir
dau declarații de
iubire ca pe bandă
și fericire la
bucată vând ca elixir
vând moartea pe un
pol la post restant
nici început nu am
dar nici sfârșit
m-am transformat
avid în pumni de bani
și n-a rămas nimic
nici de urât nu e
și nici nu-i de
iubit
dau dragostea cu
mine la pachet
îmbrățișări mai am
de-un pol și-o teamă
și dă poemul ăla mai
încet
că îmi trezești
femeia de sub toamnă
albă de alb
răsari
întotdeauna
Alb
de sub pleoapele
mele
ca o statuie de sare
răsari
tu
dezoglindirea mea
răsai
și te plămădește
tu
ca o făgăduință
a luminii
într-o trecere a tuturor trecerilor mele
cele care nici nu
apun
nici nu răsar
sămânță
din fărâme de
crepuscul incandescent
zeu întrupat în
cuvânt
despicând sunetul
în infinite
solstiții
până când pe
nesimțite
mi te infiltrezi în
sânge
în oase
în clipe
alb
întotdeauna
dalb
de alb
exercițiu de patime
mi-ești sete
patimă și-abis
femeie
etern îmi ești
și vis îmi ești
de-o viață
se limpezește cerul
se curăță de ceață
mi-ești tot ce am
mi-esti sete și
femeie
definitiv
și grav
sunt sclav pe viață
doamnă
mirosul tău e drogul
meu secret
pe sânii tăi
femeie
cad versuri din
caiet
definitiv
și grav
sunt sclav pe viață
doamnă
încet
încet
te mai iubesc o
toamnă
ușor cam amărui
trist
și tăcut
miroși nins a gutuie
și poate
a trecut
încet
încet
te mai iubesc o
toamnă
un infinit de toamne
și un etern de rut
poeme-ngălbenite si-o toamnă de poet
eu
eu
nu începeam cu sinele meu
ci
cu sinele cerului începeam
și
cu cel al pământului
și
cu sinele apei plângeam
în
numele curgerii
eu
nu începeam cu visul pământului
ci
visul pământului eram
căci
așa a fost începutul
ca
o patimă a fost
descălecarea
de pe întuneric a fost
lumina
așternându-se la trei
de
aceeași parte a semnului
țipătul
fiind și el tridimensional
devenind
și el
durere
durerea
nașterii
rostul
ce fusese rostit
când
lumea se trăgea de șireturi cu începutul
a
fost
căci
nu de dreapta sau de stânga m-am temut eu
căci
stânga și dreapta
erau
de aceeași parte a inimii
ci
de-a nerostirii în lumină
și
în cuget
și
în toamnă
căci în toamnă m-am întors
toamnă
cu
gust de strugure pe piept
și
de pasăre
și
de cerb
și-am
alergat prin pădurile acestea preț de o mie de ani
și
cu mine râurile din râuri au alergat
vânturi
din vânturi
am
mușcat din codrul de patimi
unde
mirosea puternic a descântec
căci
lupul s-a tras din lup
la
țârmul timpului
și
lumina din lumină s-a tras
și
nu din întuneric
căci
întunericul nici nu este
ci
doar lipsa luminii este
necredința
nici
ea nu este
ci
doar lipsa iubirii
căci credința iubire este
nașterea
botezul
cununia
moartea
totul
iubire este
căci
dacâ iubire nu este
nimic
nu este
îngerul și fiul rătăcitor
am
venit să mă vindeci de regrete
spuse
îngerul
vindecă-mă
de regrete
spuse
el ciopârțit de cuvinte
uite
aproape
că am ajuns la sfârșitul clipei
stăm
pe marginea prăpastiei deja
și
eu încă regret că tu ești fiul rătăcitor
și
eu îngerul păzitor
zise
totdeauna
mi-am dorit să fiu și eu pentru un ceas
fiul
rătăcitor
să
pot să iubesc o femeie
știi
o
femeie în carne și oase
cu
sâni
cu
miros de busuioc
cu
ochii adânci
înțelegi
mai
ales pentru maci
maci
ăia mă fascinează
spuse
el
îngerul
rebel
sunt
de prea multă vreme perfect
nu
ai văzut că
până
și nichita a spart colțul cubului
numai
așa a putut să își dea seama că a fost perfect
cine îmi poate vedea perfecțiunea mea
și
mai ales cine o poate admira
sunt
ca un ocean singur în mijlocul valurilor sale
nici
măcar nu poate exista cineva care să-l poată privi
înțelegi
mă
înțelegi
zise
îngerul redundant de păcătos
altfel
de unde să știu de unde încep și unde mă sfârșesc
zise el
cam melodramatic pentru gustul meu
gustul
meu rătăcitor
colegul
meu de garsonieră
îngerul
stăteam amândoi
într-un poem cam strâmt
și cam incomod
nu reușeam să leg nici două cuvinte
și nici nu-mi dădeam seama
de
unde a apărut îngerul ăsta
care
mă încurca grozav
aveam
de gând să mă mut în alt poem
într-un
poem de dragoste
dar
nici măcar nu-mi mai puteam mișca picioarele
nici
secundele
mă
uitam la timp ca la un tablou de Dali
cineva
sigur împlàntase în timp un înger
foarte
probabil îngerul ăsta hulpav
îmbătat
cu cuvinte
zău
așa
unde
e prima ieșire de urgență
unde
e câmpul acela de maci roșu aprins și firav
de
maci de o zi
femeie
tu
unde ești
firavă
de un roșu aprins
zău
așa
dă-mi
mâna
vreau
să cobor la ultima iubire
doamna și toamna
motto:
“Viața e atât de scurtă
încât nu avem timp pentru certuri,
resentimente și războaie.
Există timp doar pentru a iubi și
durează o clipă.”
nu e toamnă duioasă cum ești tu
femeie
beau cu sete din tine și mi-este tot sete
și miroși a câmpie și-a liniște-n plete
nu e toamnă aleasă cum ești tu
femeie
nu e toamnă aleasă cum ești tu
femeie
împletită din frunze și din crizanteme
ne iubim de o viață și ne suntem devreme
nu e toamnă duioasă cum ești tu
femeie
dintre patemi și îngeri te culeg eu
femeie
ești alean
și destin
și blestem o idee
și mi-e dor și mi-teamă
și ți-s zeu și mi-ești zeie
nu e toamnă aprinsă cum esti tu femeie
epigonica
la
capătul vremii mor orașe boțite
desculță
toamnă rătăcește prin plopi
se-nchide
la vamă în prag stau doi popi
la
capătul vremii mor orașe boțite
într-o
gară pustie cântă beat un clavir
pandemii
descusute cresc averi de avari
nu-i
nimic în prezent ca să vrei să il cari
într-o
gară pustie cântă beat un clavir
e
foarte târziu nu mai strig nu mai plàng
împletesc
cu tăceri o iubire demultă
trag
talazuri pe cer și e vreme urâtă
e
foarte târziu nu mai strig nu mai plâng
rugăciune de toamnă
mai
dă-mi o toamnă
Doamne
mai
dă-mi un cer senin
mai
dă-mi un dram de soare
poemul
și-un suspin
la
țărm mai e o mare
și
lacrime și spini
mai
am de scris durere
mai
sunt poeme-n crini
mai
dă-mi femeia care
din
pasăre mă doare
mai
dă-mi iubire
Doamne
și
un pahar cu vin
mai
dă-mi o toamnă
Doamne
mai
dă-mi un cer senin
mai
scriu înc-o tăcere
și-apoi
poate că vin
Gri
aici
ar fi trebuit să fie o zi
dar nu e
nu e o zi
e o gaură
o gaură neagră în viața mea
o gaură în care încap
toate
eșecurile
greșelile
durerile
orașul
lumea
eternitatea
poate și tu uneori
totul într-o mișcare
centrifugă arctică
negru înghețat
sau mai degrabă o dementă absență a cerului deschis
ea
absența înghețată
irepetabila povară a celei care pleacă
ca și cum
toamna și-ar fi dat brusc demisia
și ar fi prins ultimul tren spre ziua dinapoi
și-atunci mă întreb
cum te numești ană
cea a ultimului 13
acolo unde negru începe vertical
de la zodia taurului
și dincolo de țărm nu mai e nici o liniște
în curând am să ajung la noua gaură
iar a noua gaură este o fântână
abia de dor
abia de sete
acum când noaptea ar
putea curge peste liniștea udă
acum când se aude zgomotul ploii pe caldarâm
pe pervaz
pe crengi
peste pasărea - fântână cea din frunze galbene-amârui
culeasă de joi
tu din tine toată
împărțită la noi
faci cât eu din mine
fără doi
eu am să demisionez din viața asta dar nu din noi
doare
doare înlăuntru o iubire
doare abrupt
ochiul se chinuie abisal
în lacrimi tăioase
ca o creastă de cioburi
han fără de drumuri
fără de ferestre
plin de oglinzi
doare mărturisirea neputinței
într-un câmp galben
desprins din viteză
de pe ultima despărțire
apoi doare prima pagina ruptă
din sufletul despicat
degeaba o numesc primăvară
toate florile crescute în alb plâng întruna
este prea târziu
mult prea târziu
pentru această primăvară cu miros de toamnă târzie
este ceva care nu se potrivește cu scenariul
hohotului meu abisal
de durere
octombrie. 24 și-un
sfert
am la mine ultimul apus
ediție limitată și prescurtată
în nouă volume de-o clipă fiecare
am dat pe el ultimul meu răgaz
citesc din el zilnic atunci când simt că îmi obosesc cuvintele
sau picioarele
sau sentimentele
m-a costat jumătate din viața mea
sau ultima femeie zidită între coperțile ei de lumină
brutărița cerului cea în liliac alb cununată
cu fiul rătăcitor
am la mine ultimul răsărit
știi
eu îl privesc întotdeauna în picioare
desculț în iarba înrourată
de-o seamă cu bunicul meu
care era de-o seamă cu bunicul lui
care era de-o seamă cu străbunicul bunicului meu
și tot așa
până când toți răsar deodată
din același pământ și din aceeași lumină
toți desculți și setoși de rouă
și sângerànd de putere
și de patimă
păcătoși până la puritatea lacrimei copilei mele
și mai am ceva mărunțiș de-o viață
și de-o acasă
să nu crezi că te-am uitat muiere
a zilelor mele cele de iubire înmuiate în vin până la prăsele
așa că nu te da una cu pământul
spun
nu te ascunde la căpătâiul ei
fir-ar să fie ea de toamnă
spun
dă-mi-te pe tine toată
spun
pentru că nu mai am timp
numele mamei mele
îmi stă pe buze
precum sărutul vieții și al morții
între un răsărit și un apus
nu mai e decât o singură dorință
precum marea
e
ea singură
între țărmurile sărate de lumină
nu există țară pentru oamenii fără speranță
femeie
fă-mă să râd
fă-mă să plâng
fă-mă cenușă a
cuvintelor mele
de dor
de dragoste mă țin cu tine
de ele
cerșetor la capătul de zi al răbdării Tale
Doamne
așterne-mi răsăritul și apusul în poemul
octombrie IV
zilele bocitoare
diluviale
octombrie II
destulă
toamnă
un
soare ruginit stă
deasupra
zării
octombrie
port
octombrie la verighetă
nu
eu mi l-am pus
de
vreo săptămână e acolo
agățat
la verigheta mea
e
asimptomatic
știi
că eu simt verigheta și în locul verighetei îl simt
verigheta
aceasta este pentru mine un zid
de care mă reazem cu spatele
să pot sa mă lupt
cu toate cele care sunt
și cu toate cele care nu sunt
octombrie âsta e incomod
e incomod și cam rece
îmi dă fiori
Domine
m-am desfăcut în sâmbete vetuste
și tot mi-e tu
abia
de dor abia de sete
calc
pragurile întâmplărilor care încă nu s-au întâmplat
dacă
te-ai ridica deasupra răsăritului
să
vezi cât de adânc mă împlânt în pământ
să
vezi rădăcinile izvorului acestei fântâni
femeie
femeie
fântână
tu
cea
de adâncă sete ce ești
și
cât te iubesc
și
cât de atunci te iubesc
și
cât de acum te iubesc
simt
cum îmi îngheață mâna pe mânerul dimineților noastre
de
octombrie
nici
nu mai știu de ce aștern acest poem
scriu
într-una de vreo săptămână
versurile
țâșnesc din mine pline de sânge
strigànd
isteric
în
cuvinte aprinse ca niște bolovani
rocă
vulcanică
iubire
vulcanicâ
m-aș
opri în Polinezia să alimentez cu dor
nu
nu
s-a pătat lumina
nu
s-a pătat nici o zi
bag
de seamă că trag să simplific
nimic
nu este atât de simplu
te
iubesc ca și cum
apusul
s-ar fi dat de margini cu pieptul gol
descheiat
la simboluri
ai
săpat o tăcere la colțuri
iar
eu am sădit crizanteme în tăcerile săpate
și
crizantemele au făcut cuvinte
și miroase a rouă
și-a vatră
nu
va veni dintr-o dată
atâta
țârm
cât
să putem ajunge la mal
pentru
viața
în
care mă încep cu tine
m-auzi?
de
atâta octombrie mai mă auzi?
naștere
naște-mă cànd te naști fântână
femeie
a
mea
ce
ești
poveste-mă
iubește-mă
octombrie
ce ești
aserțiuni de toamnă
din pasăre nu se întoarce niciodată zborul
zborul e curgătoriu
în sensul setei fântânii
din drum nu se întorc niciodată pașii
căci drumul însuși se întoarce în calea lui
precum corabia la țărm
din timp cad în permanență secunde
căci moartea nu seamănă niciodată cu altă moarte
ea numără eternități pe un prag de jumătate
din dragoste nu se întoarce niciodată durerea
căci dragostea este aidoma facerii
ea este zămislitoare de îngeri
a iubi este un poem pentru a fi fiire
dacă nu
iubești
nu trăiești
bacoviană
de octombrie
plouă de-un pol și cam trist și cam gol
plouă într-una în disperare
pereții se scurg tăcerile dor
plouă de-un pol și cam trist și cam gol
e toamnă și sete până la dor
iubesc o femeie din depărtare
un vis se aprinde o zi poate moare
e toamnă și sete până la dor
plouă cu patemi și cu regrete
bacovieni ne iubim ca-ntr-o carte
orașul miroase
a gri și a moarte
plouă cu
patemi și cu regrete
singur
octombrie
a început să curgă
pe
streșini putrede și triste
și
nu mai e cin’ să mă plângă
cu
mutre triste în batiste
doar
ploaia plânge în ferestre
doar
nopții pare să-i mai pese
nici
zorii nu mai vin pe creste
nici
ziua norii nu mai țese
o
toamnă putredă și rece
îmbracă
ziduri în regrete
aștept
să dor și nu mai trece
și
pleacă norii de egrete
e
toamnă până la prăsele
și
e târziu și sunt și singur
nu
curge luna nu sunt stele
și
bate în zăbrele frigul
qi
nerespirare
din
strigătul despicat
de iubirea
mea
efectul
de strigăt. cel curb
Motto:
“Libertatea
este dreptul de a nu minți.”
Albert Camus
am inițiat o călătorie în mine însumi
în spațiile
miraculoase și senzaționale din subconștient
acolo unde lumea este ca o explozie nucleară
într-o liniște verde
de tundră
am fost mai întâi eu
apoi nu
apoi tu
apoi iarăși am curs
într-o formă profundă de strigăt
sângeram de strigăte
așa cum timpul
sângerează de mișcare
pendula sângera de
curb
semnul devenise
neînsemnat
dar
eu nu mă lăsam
capitolul despicat voia să înceapă cu aceleași greșeli
în
care se deschideau alte greșeli
in care urma să fim mai fericiți
si
în care iubirea noastră
urma
să fie mai puternică
și așa urma să umplem paginile
goale
paginile
din care la fiecare stație coborau amintirile șchioapete
acoperite
de cuvintele acelea minunate petrecute unele peste celălalte
în
chipul rugăciunii neînceputului izvor
nici
o pasăre
nici
un semn de zbor
netrezit
putrezind
albastru
nici
un pas
nimic
nu trăia
păsările
rătăceau degeaba prin zbor
cu
un semiton mai jos
din
când în când inima se lărgea
din
doi în doi
începeam
cu cuvinte
ne
transformam în respirații încinse
apoi
în sfere circumscrise efectului de infinit
din care nu mai puteam ieși
de
atâta durere
lumea
nu a început și nu se termină
ci
se eu
și
se tu
într-o himeră albastră
din care doar valurile răzbesc
să
plângă
răsărituri
la
refluxul fiecărui apus
din
același pahar
de
împlinire
mă
apropii de cer descheiat la libertate
să
simt aerul sărat al iubirii
eu
mă termin cu tine
tu
te termini cu mine
miroși sărat a poem
descheiat la iubire
absență
secundarul
rupt
la
capătul tăcerii
țipătul
zilei
tao
la capătul păsării e cântecul
din el picură timpul clipă cu clipă
până la lumină
dezînceputul
șchiopăt
de tine
de
câteva zile tot șchiopăt într-una
casa
orașul lumea universul îmi șchioapătă
totul
stă strâmb agățat de cer
stă
într-o aripã
vulturul
zboară într-o aripă
ziua
trece ruptă în două
timpul
curge șchiop și miop
nu
mai înțeleg nimic din această curgere
strigătul
nu mai este strigăt
durerea
nu mai este durere
moartea
nu mai este moarte
pietrele
cad de-a valma
fără
conștiința perechii
nici
nu mai știu de ce sunt
nici
nu mai știu de ce nu sunt
sensul
vieții mele ești tu
cealaltă
jumătate ești tu
floarea și rodul sunt una
soarele și luna sunt una
sabia
și lumina sunt una
de
nici un folos nu-mi e corola de minuni a lumii
de
nu-mi poți fi umbra
cu care pot păși
spre mine
sensul
meu pe pământ este să te iubesc până la înflorire
sensul
fântânii e apa
sensul
râului e curgerea
sensul
femeii este bărbatul ei
altfel
cum oare să-ți pui întrebarea căpătâi
când
ninge șchiop
într-un
octombrie fără țărmuri
mi-e toamnă
mi-e
toamnă de tine frumoasa mea doamnă
mi-e
toamnă eternă cu patemi de cer
e noaptea
căzută pe maluri de ger
și frunze pictate din cer par să cearnă
celeste ferestre plâng mute pe rană
orașul
scrîșneste din roți de mister
mi-e
toamnă de tine frumoasa mea doamnă
mi-e
toamnă eternă cu patemi de cer
simt
vântul cum curge pe șine de teamă
pe
străzi descompuse plâng porți de fier
mai
las lumânarea să ardă nițel
și-așez
amintiri într-un vis ce-o să cearnă
mi-e
toamnă de tine
frumoasa
mea doamnă
bacoviană
iar
ard
toamnele în mine doamnă
și
vântul suflă cu putere-n zori
plouă
abrupt și mă desfac în nori
ard
toamnele în mine doamnă
e
prea târziu sau e prea trist să strig
eternul
curge susurând în noapte
te
învelesc discret în rime lungi de șoapte
e prea târziu sau e prea trist să strig
tăceri
cad în genunchi pe prispe ude
mucede umbre curg amar pe ziduri
se
risipesc dureri pe blànde riduri
tăceri
cad în genunchi pe prispe ude
și
toamnă după toamnă te desfac din vise
neterminat poem zidit întru blestem
sunt cronicarul tău înlănțuit etern
și
toamnă după toamnă te desfac din vise
haiku
motto:
“Adevărata iubire
începe
acolo unde
nu
mai aștepți nimic în schimb.”
Antoine
de Saint Exupery
doar
trandafirul
paznic
grena despletind
cerul de toamnă
alean provincial
am
mai murit de un sărut
m-am
ofilit de teamă
că
respirarea ta va dispărea în zori
se
lasă sânul tău de-o rază
pe
o geană
se
crapă timpul meu în sute de fiori
la
țărmul tău
femeie
eu
întomnesc de-o viață
iubirea
mea lăsată să susure pe panã
poemul
meu adorme pe țărm de dimineață
iar
trupul tău miroase a patimă de mamă
am
mai zidit eternul în zidul trist c-o ană
am
mai legat de păsări un șchiop de curcubeu
din
moarte doar tăcerii ii dau acum de seamă
cu
preacuvinte rupte din patime de zeu
acoperământul Maicii Domnului. presemn
O
Maică
feciorelnică formă a iubirii
slavă Ție
fecundă făcătoare de Dumnezei
slavă Ție
fecundă iubitoare de rod
slavă Ție
grabnică visătoare de viață și moarte în
aceeași măsură
și în același semn
slavă Ție
milostivă zămislitoare de îngeresc
slavă Ție
grabnică ziditoare în preacuvinte
iertătoare
slavă
Ție
Maică
vindecătoare
de
boli
de
nori
de
zori
de
dor
slavă Ție
când am să mor
de
iubirea Ta aprins ca un poem
slavă Ție
Stăpână a viselor și a vieților
și a morții mele
slavă Ție
Tu
cea
mai adâncă decât marea
cea
mai adâncă decât zarea
cea
mai adâncă decât orice semn
împărăteasă a tuturor celor făcute
Ție
Marie
slavă
Ție
de
Dumnezeu fecioară
milostivește-te de mine
fiul
tău țesut din cuvinte și din păcatele lor
și
soarbe-mă până la semn
pe
crucea mea
se
odihnește-un lemn
Slavă
Ție
pocalul
tău cu vin
sunt
eu
rătăcitor
poem cu fin parfum de mir
Slavă
Ție
Maică
și
Amin.
aritmetrică
la
început nu am fost decât noi
tineri
limpezi
măsurabili
până
la ultima respirație
substantive
irepetabile
până
aproape de strigăt
apoi
a venit îngerul
ostentativ
desculț
fără
urme
fără
țărm
fără
curgere
cu
aripile ostenite de dor
la
sfârșit
nu
mai rămăsese nimic neiubit
nici
un val
nici
o pădure
nici
o mănăstire
nici
un drum
nici
un poem
știu
că nu ai cum să înțelegi
în
matematica asta îngerească
unu
și cu unu în bază doi este egal cu unul
des(scrierea) scrierii la izvor
strivesc
cuvinte între pleoapele pe jumătate aripi
și
lumea își cerne prezentul prin sihlele luminii desculțe
abia de exist
abia de rezist strict aritmetic
abia de deschid durerea din spatele
ochilor
dar
nu de frica fricii
ci
de iubirea iubirii
ajunsul
sentimentului de ajuns
a
plinului de plin
a
infinitului de neterminat
cuvintele
zboară în toate părțile ca niște așchii de zbor
a
dorului de smerenie
și
de evlavie
și
de venerare
atunci
când mi se cască timpul sub pană
aproape
poem
poate
de la mirosul tău de primăvară rebelă
cu
care te însămânțez
până
la patimă
albesc de floarea cuvintelor despicate
in poalele nașterii
poate
de la sentimentul de alb care crește
înlăuntrul
lăuntricului sentimentului de ființă
ca
și cum
s-ar
mai putea naște odată lumina
cea
nenăscută
pe
pergamentul fiului rătăcitor
Maicii
mele mi-e mie de mine
si
eu scriu după dictare
iubirea
până
la lumină
haiku de primăvară
lacrimi din soare
smirna evangheliei
rostuind zorii
bacoviană de primăvară
e
primăvară făr-o zi
ard
orhidee în zăpadă
e
prea devreme și cam gri
o
patimă mai dă să cadă
e
primăvară pân’ la țărm
pustiu
e visul
ruginit cuvântul
aș vrea să pot să uit
să dorm pân’ la sfârșit
e gol pământul
e
primăvară fără tine
nu
știu nici cum nu știu de ce
întind
un braț dau doar de mine
și
nici de-o poartă nu mai e
e
primăvară făr’-un ceas
dansează
lupii în vitrine
tu
nu mă ești
eu
ce
să las
la
vama dintre noi și mine
e
primăvară făr’ de har
e
prea târziu sau prea devreme
stau
singur într-un gând amar
și
dorm și eu de trist și lene
a noua poartă
apa
curgerea
fântâna
trecerea
nemăsura măsurii
devenirea nedevenirii
toate au aceeași măsură a tristeții
ea este singularitatea
punctul
cel atât de mult și totuși atât de puțin
privește - spuse îngerul
pe-acolo trece infinitul
privind secunda iubirii
de aceea
a trebuit să construiesc țărmuri
pentru a putea defini formele tăcerii
tristețea
aici poate înflori
la fiecare răsărit
zborul poate plânge de dorul păsării
visul se poate ascunde în umbra lunii
căci fiecare
început lasă o urmă pe fiecare sfârșit
cum fiecare
răsărit lasă o cicatrice pe fiecare apus
iar fiecare
femeie lasă o rană în sufletul fiecărui bărbat al ei
iar rana este
cu atât mai adâncă
cu cât iubirea este mai adâncă
iar atunci când iubirea este o curgere
rana bărbatului devine mortală
și prin ea se scurge toată viața lui
de la primul strămoș și până la ultima respirare
de aceea -
spuse îngerul
ți-am deschis
țărmul
să te prefaci în cuvinte la fiecare val
astfel vei putea deveni
efectul de stâncă
al propriul tău dor
așterne-te în cuvinte - zise
așterne-te în cuvinte
poemul este țărmul tău de iubire
la unica ta intersecție cu infinitul
ultimul drum întâia liniște
veneam
de la tine
de
fapt nu mai veneam de la tine
veneam
de nicăieri
spre niciunde
autostrada
era întoarsă pe dos
aveam
viteză
de
câteva ori am întors capul după câteva secunde cu trupul dezlegat de maluri
din
marea mai mare se vărsa în marea și mai mare o lună stacojie
mizam
pe valul dintre noi ca pe o iapă de rasă
știam că nu am cum să câștig
dar
asta nu avea importanță
curgerea
era un joc de-a începutul și sfârșitul
pusesem
pe masă o viață
și
nouă volume de poeme
câteva
femei
câteva
iubiri
mărunțiș
făceam
slalom printre doi arhangheli și mulți îngeri
divizibili
cu nouă
îi
spusesem să-mi dea de știre la poartă
se
dădea lumină
din
povestea aceasta nu mai rămăsese nimic
doar
coperțile
nu
era nimic de spus
dădeam cu liniște pe apus
astupam cerul roșiatic
îl
mâzgăleam cu telejurnale
din
loc în loc dădeam la suflet
cu
mămăligă blurată de lacrimi
eco
era o durere ecologică
bio
nu pusesem nici măcar colorant
mă
lăsasem cărunt pe la patimi
de-o
săptămână suna poemul
degeaba
stâteam pe mute
ascultam Chopin în loop până simțeam
tusea între dureri
vedeam aceeași rază de lumină
bisectoarea dintre iad și rai
mă
călca pe urme o disperare de toamnă
ruginie
cu țărm la stația de pe prispa casei
meșteream
la o treaptă putredă
infinitul
era defectiv de plural
avea
deci un colț spart
și
buzunarele întoarse pe dos
se
uita la cer în oglindă
și
se visa
un
început albastru
sens
lumea
în patru
împăturită
trist
pe
raftul vieții
cenușă
păsări de pradă
zilele mele-ntr-una
despletitele
pasărea-fântână
curge
într-una pasărea-fântână
de
sete curge
de
setea mea de tine curge
uite
ce sete am
mi-au
crăpat buzele și apa asta rece mă frige
atât
de adânc mă frige
încât
simt râul cum curge vertical în mine
ai
observat că timpul nu are dimensiune
nu
este nici lat nici lung nici înalt nici scund
nici
gras nici slab
el
este doar curgere
curgerea
curgerii
sensul
lui este doar curgerea
sens
unic este doar pentru mine
eu
nu pot decât să cad
el
poate să curgă
eu
nu pot curge
deci
cad
vertical în cuvinte reci și aprinse
leg
cuvintele cu respirările tale sacadate
cu
mișcările tale curbe
numai
eu văd curbele astea de curcubeu
deci
numai eu te pot iubi
așa
ca
și cum aș da sângelui meu
dimensiunea
cunoașterii
și-a
descântecului
și-a
blestemului
ah
cum aș mușca din tine ca din măr
aș
mușca din tine
lumină
din lumină
trup
adevărat din trup descântat
păcat
din păcat iertat
ascultă cum cântă poemul ăsta
brutărițo
tu a cerului frământată
ascultă-mă bine
poemele mele toate miros
a scorțișoară
sau a busuioc
sau a levănțicã
eu scriu poeme olfactive
ele toate miros a iubire de la o poștă
râul este și el iubire
pasărea-fântànă este și ea iubire
nu ți-am spus
eu sunt iubire
și poem păcătos
astâmpără-ți curgerea cu
mine
cum eu îmi astâmpăr setea cu tine
căci adevărul nu poate fi decât păcatul cunoașterii
iar cunoașterea nu poate
fi decât sete
așa cum iubirea nu poate
fi decât iubire
curgi deci femeie
curgi în mine
așa cum eu curg în tine
de sete
Rugă nouă
O
Doamne
te implor
Doamne
oprește eternitatea
vreau să cobor la prima
vreau să trăiesc murind
vreau să mor trăind
căci nici nu mai știu
vin zilele către mine
sau merg eu spre ele
spălat în lacrimile mele
mă uit la mine ca la Tine
încă nerespirare
aproape eu
aproape de mine
cel ce sunt eu
mă uit așa la mine cel care am fost
întotdeauna
îl vãd pe cel care am fost
oricât mi-aș dori eu să mã văd pe mine cel de acum
cel
care sunt
nu
reușesc să-l văd decât pe cel care pleacă
mă dezbrac de neliniștea lumii
cerul se curbă de semnele trecerii
dar de albastru nu sânger
nu
de albastru nu sânger
deasupra norilor lumina curge de-a lungul orizontului
încă neînceput
mereu neînceput
sălciile miros a primăvară
a sân de femeie proaspăt înflorit
a
patimă miroase iarba încă
pământul
reavăn miroase a Tine
păsările
se întorc înlăuntrul meu
în
chipul zborului
O
Doamne
Miluiește-mă
Doamne
că
neputincios sunt
vindecă-mă
Doamne
că
s-au tulburat oasele mele
și
sufletul meu s-a tulburat foarte
tulburatu-s-a de supărare ochiul meu
îmbătrânit-am între toți vrăjmașii mei
depărtați-vă de la mine
toți cei ce lucrați cu fărădelege
că a auzit Domnul glasul plângerii mele
și Tu Doamne
și Tu
până când
Te mai întorci în mine
așa cub
dezbracă-mă
Doamne
de moartea cea moartă
izbăvește sufletul meu
mântuiește-mă
cu mila Ta
că nu este întru moarte cel ce Te pomenește
pe Tine
ci cel ce Te va lăuda pe Tine
întru viață este
întru curgere este
Cuvânt
al Cuvântului Tău
iartă-mă
Doamne
că ostenit-am întru suspinul meu
spăla-voi în fiecare noapte patul meu
cu lacrimile mele
așternutul meu voi uda
femeia mea voi tulbura
cu respirarea mea cea de Tine fermecată
și-o voi iubi
Doamne
așa cum Te iubesc pe Tine
cu neîntinată iubire
cer
din cerul care încă va să vie
eternum
de-o
veșnicie și o zi
de-o
veșnicie și o zi
te-am tot
iubit
te voi iubi
încă o altă
veșnicie
eu am să tu
tu nu vei fi
mai dă-mi
speranță de o zi
mai dă-mi
putere
sau ce-o fi
și o cafea cu gustul gri
de-o
veșnicie și o zi
iubirea
crește noaptea și
se curbă
luna
și nu știi
de-i pasăre
sau colț de zi
înfipt în
geam
aș vrea
să-mi fi
tăcerea din poemul π
cea tuberoză
poate
și
eternitatea
de o zi
și nu uita
cafeaua gri
despre ce
am mai multe
motive să scriu albastru
chiar mov
între cele două respirări
un fel de
pauză între două note
ca și cum aș
sorbi liniștea
nimic nu
seamănă cu ce a fost
nimic nu
seamănă cu ce va fi
eu moartea
nu dorm
între cele
două clipe trece un înger care nu rămâne pe peliculă
eu moartea
nu dorm
despre picătura de rouă cea tăiată de
lumina lunii
am
editat zborul
a fost ușor
pentru că îmi mai rămăseseră
vreo trei
metri de curcubeu
și-un pumn
de liniște
liniștea e
sarea pământului
pentru că
abia atunci apuci să te auzi pe tine
cum trăiești
când e
deplinul liniștii
dar și
liniștea aceasta trebuie să știi să o auzi
cum respiră
așa cum
respiră o simfonie
așa cum
respiră un poem
într-o
măsură alb pe alb
aproape de divin
acum aș edita iubirea
și i-aș pune numele tău
așa cum ești în închipuirea mea
atât de frumoasă
încât însăși noaptea s-ar curba
în valuri
vezi
așa e toată viața mea
un continuu
montaj de clipe
cum oceanul
e un continuum montaj de valuri
nimeni nu
ține minte valul
dar tot
nimeni nu poate uita oceanul
de aceea mă
deschid în fiecare noapte
în poem
și mă aștern
în fiecare clipă în tine
în picătura de
rouă cea tăiată de lumina lunii
mă închin
la fiecare
clipă lângă tine
cu un suspin
vezi
adevărata
iubire nu o poate uita nimeni
căci este un
ocean divin
condițional optativ de tristeță în zori de toamnă
zdrențuită
de-aș mai fi
de ai mai fi
umbră
stranie de toamnă
rătăcind
prin ploi ce toarnă
de-aș mai fi
de ai mai fi
suntem doar
dureri de-o zi
gări rămase
goale-n teamă
pe străduțe
luna geamă
suntem doar
dureri de-o zi
de-aș mai fi
de ai mai fi
mă dor zorii
ce-ar veni
fără tine
fără zi
de-aș mai fi
de ai mai fi
frunze
tandre ne-am iubi
de am ști de
ne-am mai fi
peste noapte și mult mai departe
nu
mai gândesc în cuvinte
gândesc
în imagini
gândesc
în lacrimi
în
dureri gândesc
pragurile
se șterg
ca
la o casă veche în care timpul
zace
răsturnat
cu
sticla spartă
afumată
de atâta veghe
e o
noapte fără puncte cardinale
crăpată
de îndoieli
susurând
întunericul prin răni avide
nu
mai gândesc în păsări
gândesc
în zbor
în
patemi de aripe gândesc
încrederea
și îndoiala
sunt
crengi ale aceluiași copac
care
trece către moarte lustruit și afumat
mi
se împlântă în suflet o noapte grea
curge
plumb pe aripile întinse disperat
către
un strigăt ucis
de
patimă
o
absență înghețată adulmecă tăcerile
pe scări brumate care hohotesc a ger
tragedii decolează către îngeri absenți
miroase aprins a moarte
aproape decent
gerul se crapă
până departe
tărâmul pierdut
îngerule
- zic
îngerule
tu
cel căzut
zic
îngerule
tu
cel
de aripe asemenea cuvintelor mele
urme ale pașilor nepășiți
din luntrea neclădită
tu
pasăre
adâncă precum fiordul
cel
lăsat apusului
în
semn de trecere
eu
despre
mine când sunt
zic
eu
în calea meu
neaflându-mă
inocență
a ucigașului plătit în lumina lunii
îmbrățișând
tăcerea
unde
sunt eu
unde
suntem noi
îngerule
unde
suntem noi
în
nemărginirea asta care nu ne mărginește
ci
ne cuprinde
unde
suntem noi
și
cum se despletesc perspectivele
poate
că
în
fapt
tu
ai
adunat toate punctele cardinale
și-ai
aruncat zarurile cu ele
și-ai
nimerit pe buza crăpată de sete
a
prăpastiei
știu
nici
apă vie nu sunt
nici
apă moartă nu e
viața
și moartea
sunt
și ele
cap
sau pajură
depinde
de unde te uiți liniștei
prin
sete
respirația
ei
știu
respirația
ei măsurându-se cu patima pustiului
în
mine încă înoată ulițele de zăpadă
crede-mă îngerule
eu nu am încredere în trepte
universul
nu are trepte
poate
de aceea am pus semn păsării la înger
nici
n-ai de unde ști
de
unde până unde cosesc cuvintele
cum
îți spuneam
îngerule
ai
grijă
va
curge sânge
desen în creion cu gerul
înfipt în disperarea orașului
a-ncremenit
orașul
au
înghețat copacii
cad
amintiri în noapte peste adâncul fin
mor triștii în spitale și îi bocesc
săracii
miroase-a disperare și poate-a fum
puțin
stau
albatroșii-înfipți în valuri de durere
doar
morții melancolici mai toarnă vals în vin
singurătăți
amare se crapă-n zori de lene
miroase-a disperare și poate-a fum
puțin
în lacrimile mele a mai rămas tăcere
e-o liniște ciudată și parcă ninge crin
în hohot cânt-un viscol înfipt pân’ la
prăsele
miroase-a disperare și poate-a fum
puțin
@ndrei filip ©onstantin burdușa™
https://www.buzzsprout.com/1760769
https://poemeleuriasului.blogspot.com/
În podcast recită autorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu