orizontal
la
capătul poemului este un hol
care
duce spre liniște
la
capătul liniștii
este
o poiană de semne
liniștea
dă
de mâncare săptămânii
care
a ruginit
de-o
toamnă și nouă lacrimi
ți-am
mai spus că nu este timp destul
și
și pe ăla l-ai risipit pe hol
disperat-o
de aripe ce ești
ce
credeai că vei câștiga zburând
evident că nu
miroase cum spuneam a mir
a
înger miroase
și
eu cosesc potecă dupa potecă
știu
că nu mă poți uita
cum
nici timpul nu mă poate uita
vezi
tu
aceasta
este slăbiciunea lui
aceasta
este pedeapsa lui
să
nu uite pe nimeni
toți
morții trăiesc în el
și
el se usucă după fiecare
până
la prăsele se usucă
nu
ai de unde să vezi moartea
nu
mai sunt bilete nici măcar în pod
nici
măcar în coșul cu cel de al doilea război mondial
de
la alpha la omega curg curvele de frunze ostenite
și prost machiate
desperecheată
luna ca o oglindă
neagră pe negru
prea ruginită
prea ruginie
mă
împiedică la vers
deschide
tu plicul cu gărzi
prima
pe dreapta e inima
nu
nu
e pe stânga
ți-am
mai spus
nu
știu de unde ți-a intrat prostia asta în cap
eu
scriu întotdeauna în vers clasic
nu
am să regret niciodată
bucuria
zâmbetului sânilor tăi fierbinți
chiar
dacă la urmă rămân doar pietrele deasupra
la
capătul poemului este un hol
care duce spre liniște
@ndrei filip ©onstantin burdușa™
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu